Țicleanul, prietenul copacilor bătrâni

Vine toamna, bine-mi pare! Semințe-n cioc țicleanul are și, dacă-l urmărești puțin, o să vezi că pe unele le ascunde în scoarța copacilor. Pune provizii în cămară, așa cum fac și eu cu borcanele de zacuscă și dulceață. Nu degeaba i se mai spune și „scorțar”. Picioarele lui, cu gheare lungi, subțiri, ascuțite, se plimbă fără probleme pe coaja copacilor, și-n sus, și-n jos. Cum dorește proprietarul. De altfel, e singura pasăre de la noi care poate să meargă cu capul în jos pe trunchiul copacilor, ăsta e și unul dintre felurile în care o poți identifica ușor.

Crăpăturile scoarței nu-i folosesc doar pe post de cămară cu bunătăți. Țicleanul nu migrează, e una dintre păsările care împart cu noi toate anotimpurile. Iarna, când umblă pe la hrănitorile din parc, ia sămânța de floarea-soarelul în cioc și zboară cu ea înapoi în copac. Nu știe să bată coaja jos cu ciocul, cum face pițigoiul mare. Așa că fixează sămânța într-o crăpătură, o îndoaie, coaja crapă și țicleanul mănâncă fără mare bătaie de cap miezul.

Tot pe sub scoarță scotocește cu ciocul lunguieț și subțire după insecte. Cuibul și-l face în scorburi, pe care le adaptează nevoilor personale. Lipește cu pământ intrarea, până rămâne doar o „ușă” potrivită pe mărimea lui. Face asta ca să nu se trezească puii cu vreun prădător peste ei.

Hai să facem o repetiție: cuibărește în scorburi din trunchiul copacilor, se hrănește cu insecte ascunse prin scoarță, folosește scoarța ca unealtă de bucătărie… E clar unde ai șanse mari să-l vezi? Corect, în parcuri și păduri cu copaci bătrâni, care-i oferă hrană și adăpost.

În București dai de el și-n Herăstrău, și-n Carol, Tineretului sau IOR. Sigur e de găsit și prin alte zone verzi, pentru că e o specie destul de comună. În latină îl cheamă Sitta europaea, iar englezii îi spun Nuthatch. Îl reperezi ușor după fluierat. Uneori, chiar ai senzația că ești fluierat de cineva sau că un copil invizibil apasă pe o jucărie la fel de invizibilă. Mi s-a întâmplat să mă uit revoltată în jur, într-o dimineață destul de pustie de început de primăvară. Până la urmă, l-am văzut și m-am prins că era țicleanul.