Sturzi în Grădina Casei Universitarilor

Ești la două străzi distanță de Universitate și ai 30 de minute libere, în miezul zilei, înainte să te duci la serviciu. O variantă ar fi să te-nvârți de colo-colo și să caști gura la case din alte timpuri. Dar asta înseamnă să faci slalom printre mașinile parcate pe trotuare și sacii de gunoi spintecați peste noapte de pisicile rezidente.

Orice-ai face, ca pieton în București simți constant că încurci. Bucureștiul e un oraș făcut pentru mișcare continuă, iar locuitorii lui își amintesc sârguincios chestia asta unii altora.

Ca să scapi de claxoane și de eticheta de „gură-cască, uite cum a-nțepenit pe trotuar, de n-au oamenii loc să treacă de el”, ia-o frumos pe strada Dionisie Lupu. Oprește-te unde vezi una dintre puținele clădiri în stil neo-gotic din oraș. Gri-deschis, cu dantele cochete din piatră, Casa Universitarilor e ușor de reperat.

Dincolo de ghereta paznicului, care în ultimii doi ani a fost foarte binevoitor, începe o grădină cu arbori bătrâni, tufișuri, ierburi și flori prin care e clar că motocoasa nu-și bagă nasul niciodată.

Asta înseamnă că păsările se pot simți la ele acasă. Au destule scorburi, tufe și ascunzișuri în care să-și facă cuibul. Au fructe (păducel, zarzăre, soc, dude) și semințe, insecte și râme de mâncat pentru ele și pui. La fel de important: au liniște. Nu e parc, e grădina unei case de patrimoniu în care nu prea se mai întâmplă nimic cu oameni, cel puțin din octombrie până prin mai.

E ok, se-ntâmplă alte chestii, cel puțin la fel de spectaculoase. Cintezele sunt sperioase și dacă ar fi patrupede, aș spune că fug mâncând pământul la orice foșnet. N-o să spun așa, pentru că ele au aripi și zboară, zbrrr!, imediat ce te-au simțit. Mierla trage de câte o râmă pe sub tufe și o găsești după foșnetul frunzelor. Pițigoiul mare scoate curajos pieptul înainte și strigă fără jenă, pe păsărește ”Caut nevastă, caut nevastă!”.

Sturzii cântători, când nu se îndoapă cu boabe de sâmbovină, cântă, ce altceva să facă? Graurii. Graurii fac haos, ca de obicei. Câte 10-15 se foiesc pe ramurile câte unui copac îmbrăcat gros în iederă, țiuie și pârâie ca un radio cu frecvența nefixată.

Evident că ciocănitoarea de grădini e și ea prezentă, fiind vorba tocmai de o grădină cu copaci bătrâni. Zboară ondulat de la un stejar, la un frasin, la un salcâm și-și face meseria: găuri în scoarță, din care scoate larve și alte bunătăți pentru ciocănitori. Dacă nu-i asta, atunci sapă în trunchi o scorbură nouă, să-și facă acolo cuib. Cuiburile astea abandonate vor fi perfecte în anii următori pentru alte păsări, mici și cu ciocuri mult mai fragile. Pițigoiul, de exemplu, e unul dintre „beneficiari.” Cuibărește în scorburi pe care nici în cele mai forțoase vise ale lui n-ar putea să le sape cu tentativa lui de cioc, bun de cojit semințe și de prins insecte, dar cam atât.

În peisaj se încadrează, bineînțeles, un pumn-două de vrăbii de casă, 3-4 guguștiuci și gloata de porumbei domestici, de-acum sălbăticiți. Coțofana, cioară grivă își fac și ele de lucru pe gard sau prin coronament.

Ora se termină repede și când ieși pe poarta Casei Universitarilor rămâi cu impresia că n-ai văzut tot. Lucru foarte posibil, pentru că mai sunt o mulțime de specii de păsări care ar putea trăi sau care s-ar putea hrăni în migrație în peticul ăsta de verdeață din centrul Bucureștiului. Țicleanul, botgrosul, aușelul cu cap galben sunt doar câteva exemple.