Stârc galben în Parcul Tineretului

Era o dimineață ploioasă de iunie și muream de somn venind spre casă. Chiar așa. Azi dimineață m-am trezit la 6 jumate, să particip ca voluntar la proiectul SOR Atlasul Păsărilor din București. N-am avut mare lucru de făcut, a fost o simplă plimbare prin zona Pipera, cu ochii după păsări și aplicația ObsMapp pregătită pe telefon. Scopul a fost să verific și să notez ce păsări pot fi observate la final de primăvară în colțul ăsta de București. N-aș fi zis că poți să vezi mare lucru în Pipera, dar asta-i altă poveste, pe care o s-o spun mai târziu.

Pe scurt, pe la un 9 dimineața veneam spre casă și dădea să plouă, iar eu mai aveam încă vreo 3-4 ore libere. Și cum metroul mă lăsase – vai!, coincidență! – chiar vis-a vis de parc, ce să fac? Țuști în Tineretului! 🙂

Zilele ușor ploioase, când nu prea umblă nimeni prin parc, sunt preferatele mele. Și ale stârcilor. Și ale ghionoaiei verzi – englezii chiar îi zic „the rain bird”. Și ale tuturor păsărilor care apreciază liniștea, bănuiesc.

Chiar și frunzărița galbenă a fost în toane bune azi. Am tot auzit-o în ultimele două săptămâni, dar abia azi a stat frumos, disciplinat, pe un vârf de copac să-i fac o poză decentă. Pasărea asta face ca o jucărie de copii, din aia care țiuie dacă o apeși pe burtă. De fapt, face într-o mulțime de feluri, probabil că în anii trecuți am confundat-o cu graurul, deși acum îmi dau seama că-n afara repertoriului bogat nu e nici o legătură între cântecele lor.

După frunzăriță, am spus un „nu” hotărât grangurului. Nici n-am dat prin pădurice să văd dacă e acolo, pentru că știam că imediat ce-l reperez, o să-și ia zborul către alt copac și o să mă plimbe așa prin tot parcul. L-am lăsat în pace și am luat-o spre lac.

Chiar lângă podul insulei cu chiparoși de baltă am dat de 4-5 juvenili de rândunică. Încă aveau „caș” la cioc (membrana galbenă care se vede la colțuri și care le permite să caște ciocul mult, cât să le poată parașuta părinții mâncarea direct în gât). De ce stăteau ei, zburători începători, pe o rămurică subțire la nici un metru deasupra apei nu știu. Probabil le subestimez abilitățile de zburători, pentru că figura le reușea perfect. Cât m-am fâțâit pe lângă ei, n-a căzut niciunul în apă.

Și cum mergeam eu așa de-a lungul aleei dintre lac și deal, cu gândul la stârcul de noapte cu care mă cam așteptam să mă întâlnesc pe așa o vreme, pac! O pată albă pe bordura insulei cu un singur pod. O pată albă, ovală, alungită în formă de stârc. Stârcul galben stătea aliniat pe beton, lângă rațele mari, în toată splendoarea. În toată splendoarea, dar cam la mama naibii pentru aparatul și binoclul meu.

Stârcul galben nu e cine știe ce raritate, la Comana, de exemplu, sigur vezi câțiva, dacă mergi vara pe-acolo. Totuși, în parcul ăsta foarte apropiat de centrul Bucureștiului, nu-l vezi chiar toată ziua. Eu merg măcar o dată pe săptămână după păsări în Tineretului și l-am mai văzut aici o singură dată, acum vreo 4 ani. În Collins – ul tradus și tipărit de Societatea Ornitologică Română, stârcul galben e marcat cu mC4. „mC4” înseamnă că e o pasăre migratoare rară sau comună local, cu prezență estimată de peste 100 de perechi pe bălțile din România. Comparativ, 1 înseamnă peste 1 milion de perechi, 2 peste 100.000, 3 peste 10.000.

Mănâncă pești mici, insecte și broaște și își face veacul prin zone cu mlaștini, lacuri puțin adânci și margini de râu cu stufăriș. Picioarele lungi și ciocul puternic și lung, așa cum au toți stârcii, funcționează ca o suliță perfectă pentru pescuit hrana.

Anul ăsta se pare că stârcilor le place mult la noi. Mă mir, credeam că prezența pescarilor la orice oră și-n orice tufiș o să-i descurajeze. Dar uite că am dat tot azi nu doar de stârcul galben, ci și de stârcul pitic. Stăteau aproape unul de altul (stârcul galben s-a mutat la un moment dat) și i-am prins împreună într-o poză de la depărtare, atât de neclară că mi-e rușine să v-o arăt.

Atât, nu mai am de zis nimic. Noapte bună, să visați Stârc! 🙂