Între timp, lista a urcat la 46. Pe la mijlocul lui decembrie a țopăit pe ea o ciocănitoare pestriță mică urmată, în ianuarie, de o presură galbenă.
Oficial, în Parcul Moghioroș poți să vezi jumătate dintre speciile de ciocănitori din România. Dacă am putut eu să le văd, poți și tu. Doar să înveți să le recunoști:
- ciocănitoare pestriță mare
- ciocănitoare pestriță mică
- ghionoaie verde
- ciocănitoare de grădini
- ciocănitoare de stejar
Patru dintre ele par la fel, alb cu negru și roșu, dar nu sunt. Diferențele care pentru începător par foarte mici și greu de perceput când vezi pasărea în copac sau în zbor devin din ce în ce mai evidente cu puțin antrenament. Uite aici un articol bun din care să le înveți. Are și o ciocănitoare supliment. 🙂
Supriza lunii decembrie, totuși, a fost întâlnirea cu un amărât de muscar negru care a ratat migrația. Arăta destul de necăjit și când l-am întâlnit eu, într-o zi destul de însorită din mijlocul lui decembrie. Mă cam aștept să nu fi trecut iarna, pentru că anul ăsta ianuarie a fost în mare parte așa cum trebuie să fie ianuarie. Cu ploaie când nu a fost ninsoare și cum măcar o săptămână încheiată de zăpadă și ghețuș. 🙂 Mi-era dor și în continuare sper să nu rămânem doar în 2-3 anotimpuri.
Uite, nici pe măcăleandru nu l-a deranjat așa-zisa vreme rea. Iar el n-avea nici fular, nici căciulă, nici haină lungă până aproape de genunchi. Cu toate astea, cânta. Cânta în ploaie, cocoțat pe un tufiș. Mai întâi ușurel, cum mai fredonează omul prin bucătărie dimineața, până-și face un ceai și-un sandviș și se trezește de-a binelea. Apoi a cântat tare, cum se cântă la duș, dacă nu te interesează deloc gusturile muzicale și urechile vecinilor.
El e, îl las aici, să-l recunoașteți.
Cum se întâmplă de obicei, după ce m-am plâns tot anul că nu găsesc nici un răpitor în Parcul Drumul Taberei, în decembrie a apărut la ambele ture. Apoi l-am văzut din nou, în ianuarie. Era mult mai prost dispus decât măcăleandrul, deși îi ploua aceeași ploaie. Probabil că din cauză că doamna din imagine tocmai ratase micul dejun: a pierdut vrabia de casă pe care o vâna la doi centimetri de vârful ghearelor.
Altfel, lista de iarnă a conținut speciile obișnuite: pițigoi de brădet, aușel cu cap galben, cinteze, sturz cântător și așa mai departe.
În februarie am făcut și tura restantă, dar n-am găsit nimic nou. În schimb ianuarie, la a doua ieșire, a pus pe listă, cu chiu, cu vai și cu o poză înfiorător de proastă, o presură galbenă.
În continuare, nu am găsit în parcul ăsta specii pe care aveam toate motivele să mă aștept să le văd: botgros, țiclean sau pițigoi codat. Ei, în schimb am găsit presură galbenă. N-o să pun poza, că nu are nici un sens, o păstrez doar de documentare.
Bun, gata iarna. Mai am de făcut vreo două ture restante, în mai și, parcă, în iunie. Probabil o să fac cumva să trec prin parc și în aprilie, ar fi a treia vizită. E vârful migrației de primăvară și nu știi niciodată cine coboară să folosească drept hotel un parc mic, mic de cartier sau, mai bine zis, de buzunar.