Mâncarea pentru mâine e gata, pisicile dorm, am spălat cana după ultima picătură de must. Bun. Începe ediția de toamnă a Păsărilor din Parcul Drumul Taberei.
Septembrie a adus două specii noi pentru parc: pițigoiul de brădet, venit să-și petreacă iarna la oraș, și pitulicea fluierătoare, care a folosit parcul drept hotel și restaurant în timpul migrației.
Au mai fost cinci revederi emoționante luna asta: aușelul sprâncenat, muscarul sur, muscarul mic și sfrânciocul roșiatic, toți în tranzit, și ciocănitoarea de stejar, posibil rezidentă. Pe-ăștia cinci i-am mai văzut în parc doar o dată (aprilie/mai/februarie), de-aia-i și trec la vedete.
Ciocănitoarea de stejar făcea baie lângă gardul dinspre Stația de Stocare și Pompare Apă Potabilă, când am văzut-o. Din cauza ierbii și iederei, nu se vedea nici măcar de pe delușorul de vis-a vis că acolo era o baltă. N-am deranjat-o nici pe ea, nici pe ciocănitorile de grădini, mamă și, probabil, fiu, venite și ele la baie. Cum în parc nu există cabine de duș sau căzi, păsările se spală cum pot, în văzul lumii și al uliului. Toate fac asta, de la aușelul cu cap galben, până la cioara grivă, așa că asta face și ciocănitoarea de stejar.
În octombrie, cei care administrează parcul au secat lacul. Rațele mari nu sunt neapărat impresionate de materialele moderne de construcție. Nu le amuză în mod special să lipăie pe beton, așa că din octombrie n-am mai văzut în parc nici picior de rață mare.
Au venit, în schimb, două specii noi pe listă: măcăleandrul și sturzul cântător. Acum, toamna, sturzul cântător nu cântă deloc, doar plescăie. Sau țăcăne, depinde cu ce asociezi sunetul scurt și sec, ca de unghieră în acțiune, pe care-l scoate.
Stă ascuns bine în frunze sau printre ramuri și imediat ce simte că ai întors privirea spre el și ești gata să-l localizezi, zbrrr! A șters-o în alt copac, de preferință și mai plin de frunze. Așa că în octombrie nu am reușit să-i fac poză, a trebuit să aștept ultima tură de noiembrie pentru asta.
Noiembrie! Ei, lista ajunsese deja dincolo de 40 de specii, când a început noiembrie. Revenise, de prin octombrie, și pănțărușul, aveam și măcăleandru, pozat, documentat frumos. Un răpitor îmi mai lipsea.
Toată vara am stat cu ochii-n soare degeaba după un vânturel sau un șoimul rândunelelor. Ambele sunt păsări pe care le-am văzut în București nu doar în centrul orașului, ci și în Drumul Taberei. Dar nu în Moghioroș, nu în parc. Pentru șoim cel puțin erau vara rândunele gârlă, dacă ar fi vrut, ar fi putut măcar să dea două rotocoale pe deasupra parcului.
A trebuit să vină noiembrie. Să mă trezesc la șase, pe-ntuneric, într-o zi de lucru în care apoi mai mult am moțăit în fața ecranului, decât am lucrat. Să iau metroul pe la șase patruș`cinci și să ajung în parc zece minute după ce răsărise soarele. Să alerg, mai întâi, abținându-mă din greu să nu chiui de bucurie, după un mugurar superb, pozat dubios (numărul 42 pe listă).
Să umblu apoi cu urechile ciulite ca un buldog francez (ei, da!) pe niște alei de parc betonate și civilizate până-n ultima moleculă în căutare de păsări sălbatice. Și să nu găsesc nimic în plus.
Nimic, până la o coadă cocoțată pe o creangă de pin. O coadă mai degrabă cenușie, ștearsă de lumina noros-cețoasă dintre ramuri. O coadă care eram sigură că, odată verificată cu binoclul, urma să se continue previzibil cu o cioară grivă. Cum am o lungă istorie cu specii ratate din cauză că mi-a fost lene să pun, pur și simplu, binoclul la ochi, de data asta am fost disciplinată. Doar e treabă serioasă ce fac eu aici. Număr speciile de păsări sălbatice din Parcul Drumul Taberei, ca să știm clar cum stăm.
Stăm bine. 🙂 Lanțul trofic e completat frumos cu un uliu păsărar, aflat în prelungirea cozii despre care povesteam. Un uliu păsărar-femelă care mușca cu convingere dintr-o fostă vrabie sau mierlă. La un metru de ea și din ce în ce mai aproape se fâțâia o coțofană, dornică și ea să identifice precis ce specie fusese prada uliului.
Mă bucur de orice întâlnire cu uliul păsărar, dar de data asta, cum să zic? Îmi venea să urc după ea și s-o pup!
Ne-am revăzut azi, la a doua tură de noiembrie. Aproape am dat nas în cioc pe alee. Ea a fost clar mult mai puțin impresionată decât mine, poate și pentru că o fugăreau vreo 4-5 ciori grive.
Tura de azi mă gândisem să o amân, din cauza vremii – prima ninsoare a sezonului. Cum n-a bătut vântul prea tare, până la urmă am ieșit. Fulgii au fost doar pe jumătate fulgi, așa că după două ore și-un pic de parc m-am întors cu haina fleașcă.
A meritat să văd un stol de 12 cinteze care se hrăneau peste gard, la ștrand. Sau stolul de aușei plouați, sau sturzul cântător pe care de data asta, cu chiu cu vai, l-am pozat.
Dar cel mai mult a meritat specia numărul 44 – o cojoaică de pădure. Frumoasăăă, ca mini-vacanța de 1 decembrie, pe care abia o aștept, ca s-o șterg, bineînțeles, la păsări!
