Cam așa pare să fie luna asta. Și nu mă plâng deloc. Azi am avut plăcerea să fiu survolată de-aproape de însuși stârcul cenușiu. Este cel mai mare stârc din Europa. O namilă de pasăre, cu anvergura (distanța dintre vârfurile aripilor deschise) de 1,55 – 1,75 m. Eu am cam 1,60 m. 🙂 Adică un stârc cenușiu nici prea-prea, nici foarte-foarte, m-ar putea acoperi dacă și-ar deschide aripile așa cum face în zbor.
Ei și acest demn urmaș al dinozaurilor a apărut azi de două ori. De dimineață a fost înnorat și era o lumină din aia enervantă, de înțeapă ochii și face totul gri în jur. L-aș fi putut confunda, prima dată, cu un pescăruș cu picioare galbene în zbor. N-a fost cazul, pentru că bătea rar și greoi din aripile prea rotunjite pentru un pescăruș. I-am văzut apoi gâtul pliat în zbor. Știi întotdeauna că e vorba de un stârc, nu de o barză dacă vezi că zboară cu gâtul strâns, ca un S. În sfârșit, s-a întors bine din profil și, cu binoclul, i-am văzut și picioarele lungi și ciocul.
Spre ușoara nemulțumire a prietenului meu, pot să-mi petrec zeci de minute uitându-mă fix la câte un stârc proțăpit pe malul apei sau prin vreo mlaștină. Mă fascinează felul în care sunt construite păsările astea, au un design extraordinar. Bine, așa e natura: nimic în plus, nimic în minus e un principiu care se aplică la multe alte păsări și animale.
Dar la stârci mi se pare totul foarte evident. Picioarele lungi care-i permit să umble fără stres prin bălți și margini de râuri lente. Corpul mic, alungit, slăbănog și foarte ușor. Un fel de cutie necesară, da, dar care a fost redusă la minim, ca să poată zbura pasărea fără mare efort. Cel mai mult îmi place gâtul lung, cu capul care vine în prelungirea lui fără ca forma să se bombeze prea mult și apoi se transformă într-un cioc lung și ascuțit. Gât+cap+cioc = o suliță naturală care vânează de una singură pești și broaște pe malul apelor. Coada e o tentativă care nu prea merită menționată, deși probabil că are și ea rolul ei la cârmit în aer. 😀
E un adevărat spectacol să-l vezi cum prinde un pește, țac!, iar apoi îl înghite chiar dacă la început n-ai zice că pe gâtul ăla subțirel ar putea să-ncapă toată prada. Figura îi reușește fără probleme, pentru că sub mandibulă are o piele elastică și surprinzător de încăpătoare.
Azi n-am avut norocul să-l văd vânând. Când a apărut a doua oară, zbura la numai 10-15 metri deasupra lacului. Probabil nu se hotăra dacă să rămână sau să plece-n Văcărești. Parcul Natural Văcărești e la o aruncătură de băț de Tineretului și are ceva ce noi nu prea avem aici: liniște și multe zone de stufăriși și baltă nederanjate de om.
Stârcul cenușiu mai apare ocazional prin parc, l-am văzut mai ales vara, dar ne-a mai survolat și iarna, uneori chiar s-a oprit pe gheață, la un pescuit la copcă. 🙂
