În primul an de facultate, Bucureștiul mă deprima rău de tot. Mi se părea un oraș pentru uriași, în care ești mereu departe de orice, trăiești înconjurat de beton și claxoane și orice urmă de viață a dispărut de mult. În orașul în care crescusem, fusesem răsfățată cu o pădure-parc în care ajungeam măcar de două ori pe săptămână.
N-aveam nici o treabă cu păsările pe vremea aia, dar plimbările și natura tot îmi plăceau. Așa că făceam ce făceam și drumurile mele între cartierul în care locuiam și centrul orașului, unde era liceul și unde mă vedeam cu prietenii, făceau mai mereu un ocol prin pădure. De obicei, timp era destul, așa că de ce-aș fi scurtat-o pe sus, pe strada în pantă pe care coborau autobuzele și mașinile? 30-40 de trepte mai jos, într-un fel de vale, începea pădurea cu fagi, stejari, carpeni și ceva castani, dacă-mi amintesc bine.
De acolo am luat într-o bună zi autobuzul spre București, ca să-mi petrec 20 de zile pe lună uitându-mă luuung, lung de tot în zare, de la etajul șase al clădirii Facultății de Electronică. Nu se vedea nimic. Jos de tot, lângă stradă, foșneau câțiva copaci leșinați de aliniament. Peste drum, un câmp anost și murdar, cu ceva clădiri utilitare. În dreapta – mândria colegilor bucureșteni care încercau să mă împace cumva – Grădina Botanică. Acum o apreciez, dar cu aproape 20 de ani în urmă când mi-a fost prezentată drept una dintre cele mai de seamă zone verzi din oraș, unde „chiar te puteai simți în mijlocul naturii” mi-a venit să plâng. 😀
Mult mai interesant mi se părea Lacul Morii, o pată albăstrui-sticloasă, în partea din stânga-sus a peisajului. Când am aflat că acolo e un lac și că se cheamă al Morii, evident că în primul rând am vrut să văd moara. Doar că acolo nu mai era nici o moară și colegii habar n-aveau să-mi spună când, dacă sau a cui o fi fost. Au zis doar că lacul e foarte, foarte departe, că e greu de ajuns pe acolo, e betonat, deci nu-i nimic de văzut și în nici un caz nu e un loc de plimbare.
După ce m-am mai obișnuit cu distanțele Bucureștiului, nu mi s-a mai părut așa departe. Dar poveștile cu cadavre găsite în valize aruncate în apa lacului și chestia cu malurile betonate m-au ținut multă vreme departe de el.
Așa că prima dată când m-am plimbat de-adevăratelea pe Lacul Morii a fost de MidWinter, cu păsărarii din SOR. Bătea vântul, era una dintre cele mai geroase ierni din ultimii 10 ani și noi mergeam înceeet, înceeet și cu multe opriri pe digul lacului, să numărăm și să identificăm stolurile de pescăruși, lișițe, rațe, cormorani și ce ne mai ieșea în cale. Am înghețat bocnă, dar a meritat. La final, mi-au arătat prin lunetă o rață neagră (parcă) și mi-au explicat răbdători diferența dintre ea și rața catifelată. Da, da, am zis, dar de fapt, nu înțelegeam și nu vedeam nimic. Era o rață.
Câțiva ani, până să vină Pandemia, tura de MidWinter pe Lacul Morii a rămas un reper puternic pentru gașca noastră de birdwatcheri bucureșteni. Pe Morii am văzut pentru prima dată cufundari. Niște păsări care trăiesc în nord, scot primăvara sunete de extraterestru și vin să ierneze uneori la noi. Cufundarul mic și cufundarul polar sunt deja o prezență obișnuită toamna și iarna pe Morii. Siluetele lor cu gât rotunjor și puternic plutesc de colo-colo și fix când îi prinzi în focus, bâldâbâc! se scufundă în apă. Ce-i interesează pe ei de pozele sau de observațiile noastre? Pește, crustacee și alte bunătăți să fie! În toamna lui 2021, printre ei a apărut o surpriză, semnalată de Silviu Panțîru, unul dintre primii membri SOR București: un cufundar mare.
An după an, digul s-a umplut de oameni: birdwatcheri, fotografi de natură, alergători, bicicliști și plimbăreți de toate felurile. Semnalările de rarități s-au înmulțit, cum e și firesc atunci când pe baltă sunt mai mulți ochi care știu ce văd.
Pe lista de iarna asta s-a adăugat și un mascul de rață cu cap alb, găsit tot în 2021 de membrii SOR București, iar în iarna lui 2020 ne-au vizitat o rață de ghețuri și un pescăruș sur mare (specie observată pentru prima dată în România de Helen Beatrice).
Dincolo de breaking newsurile cu păsări, la o tură obișnuită de Morii ar trebui să vezi ușor sticleți, florinți, codroși de pădure și de munte, codobaturi albe, galbene sau de munte (depinde de sezon), pănțăruși, măcălendri, cinteze, vânturei roșii – sunt unii foarte prietenoși cu fotografii pe insulă – rațe cu cap castaniu, corcodei mari și corcodei mici, găinușe de baltă, tone de lișițe, rațe mari, cormorani mari și cormorani mici. Iarna lacul se umple de tot felul de pescăruși și rațe. Pentru că suprafața este uriașă, pe lângă binoclu și aparat foto cu zoom puternic ar fi bine să ai și o lunetă.
O tură scurtă și nu foarte bălăuroasă pe Morii ar putea porni din dreptul blocurilor din Crângași. Mergi pe dig către insulă, dă o buclă și pe ea, normal, apoi mai fă încă vreo 100 de metri pe dig, cât să treci puțin de smocurile de stuf pe care n-ai cum să le ratezi. Acolo mai mereu sunt găinușe de baltă, cormorani mici și presuri de stuf. După noroc și atenție, sigur că poți să dai și de alte bunătăți. Dacă simți că ți se termină bateriile, ia-o înapoi spre Crângași. În total, chiar dacă te-ai oprit la fiecare pasăre, toată povestea n-ar trebui să dureze mai mult de 2h 30.
Dar dacă ești în formă și ai timp, continuă pe dig până la Podul Pescarilor – locul în care Dâmbovița intră în lac. În ultimii ani, acolo a fost un loc excelent de observat cufundarii. De la pod, din nou: dacă tot mai ai chef de plimbare, poți continua la dreapta, pe promenadă, spre Chiajna. Din Chiajna iei confortabil autobuzul înapoi în București, doar să ai bilet la tine sau să te asiguri că poți plăti cu cardul. De-a lungul apei, dacă e vară, poți să vezi cam toți stârcii de pe la noi, berze, ereți, piciorongi, ciocîntorși, chire și chirighițe. Pe unul dintre stâlpii de curent am văzut și o cucuvea.
Dacă vrei, totuși, să o iei spre casă, de la Podul Pescarilor continuă pe dig, până vezi că nu mai ai încotro și trebuie să faci tot dreapta, pe o stradă care traversează o zonă ușor industrială. În funcție de sezon, și pe-acolo poate fi frumos. În septembrie, de exemplu, am văzut un stol de vreo 35 de granguri care se pregăteau de migrație zburând dintr-un plop în altul și necăjind fotografii amatori cu agitația lor. Strada te scoate undeva pe Uverturii. Undeva aproape e o stație RATB, de unde iei autobuzul și ajungi la metrou la Păcii, dacă-mi amintesc bine. Ceea ce nu-i neapărat exact, pentru că atât memoria, cât și spiritul de orientare îmi lipsesc în general cu desăvârșire. 🙂 Ține cont de ce am povestit, dar înainte să pleci la plimbare dă un ochi atent pe o hartă. Sau, și mai bine, dacă ești începător-începător, încearcă să mergi cu oameni care deja fac birdwatching de ani de zile.