Mi-ar fi imposibil să spun dacă pasărea pe care am urmărit-o vara asta e aceeași cu cea pe care am văzut-o lângă bloc, pe asfalt, cu vreo trei ani în urmă, când veneam seara de la un concert. Fără inel de identificare sau alte indicii, mi-e imposibil să răspund la întrebarea din titlu.
A fost prima dată când am văzut-o, că-n rest doar am auzit-o „cucuvind” prin cartier. Mi-am făcut griji pentru ea când dărăpănătura neidentificată dintre blocul meu și una dintre vechile fabrici ale orașului a fost dărâmată. După ce molozul și mirosul de mucegai străvechi au dispărut, ușor-ușor locul a fost ocupat de un bloc nou și agitația obișnuită a constructorilor. Deși zona de case pe care o văd de la geam nu duce lipsă de poduri părăsite, îmi cam pierdusem speranța că pasărea va rămâne prin preajmă.
Uneori mă demoralizez prea repede. 🙂
Pe la mijlocul verii trecute am început să o aud din nou, în fiecare seară. De obicei era mai vocală primăvara devreme, dar n-am făcut mofturi. Într-o seară, când lumina deja se albăstrise, am văzut-o pe coama unei case vecine. O formă ovală, ca un pitic în cojoc, nu mult mai mare de-o palmă, stând nemișcată printre țiglele gri-prăfos.
Dacă nu i-aș fi recunoscut vocea și cântecul, probabil n-aș fi reperat-o. Dar când știi deja, după sunet, că e posibil ca în apropiere să fie o anumită pasăre, se întâmplă ceva magie și brusc umbrele și petele de culoare pe care le vezi se schimbă din niște forme oarecare în siluete de păsări. Practic, o vecină. O vecină de cartier pe care abia acum am avut ocazia să o cunosc mai bine.
Săptămâni la rând, până când ziua a început să scadă în mod perceptibil, cucuveaua „mea”, deși de fapt ar fi „cucuveaua cartierului”, s-a postat zilnic la ora 19.30 fie pe coama casei, fie pe hornul ei. Uneori își scărpina un ochi sau își aranja penele cu ciocul, alteori își rotea gâtul și se uita cruciș la guguștiuci, dar de cele mai mult stătea pur și simplu și se uita în gol, așteptând să apară ceva pradă.
Între balconul meu și hornul vecinilor sunt vreo 60-70 de metri, poate mai mult. Am încercat să mă apropii fără să o sperii, dar nu a fost deloc simplu. Când am ajuns pe strada ei și am îndreptat aparatul foto spre ea, silueta s-a înălțat și s-a ascuțit brusc. A făcut câteva genuflexiuni care mi-au transmis foarte clar că atenția mea nu-i plăcea deloc, așa că m-am retras. Între „poza perfectă”, pe care oricum n-aș fi obținut-o, și liniștea păsării, o să aleg întotdeauna ultima variantă. De ce? Pentru că dacă pasărea se simte în siguranță, sunt șanse să o revăd din nou în același loc, să o pot observa pe termen lung, să am mai multe ocazii să o pozez etc. Dacă insist să mă apropii de o pasăre deja stresată, nu doar îi fac rău, ci și scad șansele să am, pe viitor, altceva decât o poză. Nici o poză, fie ea mișcată, tulbure sau clară, nemaipomenit de frumoasă și expresivă nu se compară cu pasărea pe care o vezi de-adevăratelea.
Cucuveaua era, într-un fel, obișnuită cu oamenii. Mașina cu motor ambalat gălăgios la câțiva metri de ea a lăsat-o indiferentă, la fel și ciobănescul plimbat în lesă, care lătra la fiecare poartă pe lângă care trecea. Se agita doar când cel care trecea prin preajmă se oprea și se uita la ea. Omul ăla eram eu și din păcate încă nu știu să spun în cucuveză „e ok, nu-ți fac nimic, ai încredere în mine”. Și dacă aș ști, nu e sigur că m-ar și crede pe cuvânt. Ca specie, cucuvelele au văzut multe la viața lor și nu se feresc degeaba de oameni. Cucuveaua nu e singurul fel de bufniță pe care o poți întâlni în oraș, dar e una dintre cele care au cel mai mult de suferit în interacțiunea cu oamenii.
Din păcate, superstițiile au făcut din ea, pe nedrept, un vestitor al morții. În locul cucuvelei ar fi putut de fapt să fie orice altă pasăre amatoare de insecte, dar s-a nimerit ca oamenii să o observe pe ea. Totul a pornit de la obiceiul privegherii celor morți. Vara, când ferestrele rămâneau deschise și se făcea seară, fluturii de noapte erau atrași în camera priveghiului de lumina lumânărilor. Cucuveaua n-are nici o treabă nici cu noi, nici cu obiceiurile noastre, dar se dă în vânt după molii. Așa că seara, în timpul priveghiului, intra frumos pe geam astrasă de cina preferată și fără să vrea băga oamenii în sperieți.
Spre deosebire de ea, în relația cu alte specii care îi sperie, oamenii nu pleacă pur și simplu. Prind, lovesc și încearcă să omoare presupusul inamic. De fapt, un simplu vecin care s-a nimerit să trăiască pe același teritoriu, dar după alte reguli.
Am reușit să păcălesc cucuveaua mimând dezinteresul față de persoana ei. Cam așa cum faci când vrei să fotografiezi pe cineva pe stradă, fără ca omul să te observe și să se simtă prost. Încerci să-i dai impresia că atenția ta e îndreptată, de fapt, către clădirea din spate, de un copac, o mașină, orice altceva. Păsările nu-s chiar așa ușor de aiurit, așa că e posibil ca pur și simplu, după ce m-a tot văzut trecând prin zonă, cucuveaua să se fi obișnuit cu prezența mea.
La fel au făcut și vecinii de cartier, care nu erau neapărat încântați că trec așa aproape și așa lent de casele lor cu aparatul foto deschis. Nu le-am spus ce pasăre urmăream, de fapt. Mi-a fost frică să nu dau peste vreunul mai superstițios.
Prezența cucuvelelor în cartier ar trebui, de fapt, să ne bucure. Nu doar pentru că e o pasăre mișto și foarte ingenios construită – ai observat că pe ceafă are un model cu alb care face pasărea să pară că se uită la tine, deși de fapt stă cu spatele? -, ci și pentru că ține sub control populația de șoareci și insecte cu care preferăm să nu interacționăm. Gratis, fără să ne batem capul cu tot felul de otrăvuri care să ajungă apoi, inevitabil, în aerul pe care-l respirăm sau apa pe care o bem. Tot ce trebuie să facem ca să beneficiem de servicii de deratizare și dezinsecție pe bază de cucuvea e să lăsăm pasărea în pace, să-și vadă de-ale ei.
După ce ziua a scăzut și a început să se întunece tot mai devreme, am văzut și auzit cucuveaua mai rar. Ultima dat am auzit-o chiuind acum vreo săptămână și sper că pocnitorile de Revelion nu au făcut-o să-și caute altă locuință.
