Acum câțiva ani, am făcut o pasiune, sau dacă vrei obsesie, pentru păsările din București. Un codroș de pădure văzut pe aleea din fața blocului sau o ciocănitoare de grădini țopăind pe trunchiul zarzărului de lângă stația de metrou mă bucură la fel de tare cum îi entuziasmează pe alți păsărari apariția pitulicii orientale în Dobrogea.
Primăvara, devreme, aștept cu impaciență sosirea stârcilor de noapte în sălciile din Parcul Tineretului, apoi în iunie pierd seară după seară patrulând prin parc în căutarea juvenililor de ciuf de pădure ce fac primii pași spre maturitate: înțărcarea și deprinderea vânătorii pe cont propriu. Se lasă cu țipete, ceea ce-mi și permite să-i găsesc ușor. 🙂 Tot vara stau cu ochii pe chirele de baltă care-și fac de cel puțin 5 ani cuibul în același loc, pe lac.
Septembrie înseamnă ocupația muscarilor de toate felurile: suri, gulerați, negri sau mici, apoi toată luna noiembrie îmi țiuie urechile de pârâiturile nervoase ale pănțărușilor care se fugăresc prin ierburi și boscheți. Tot atunci e momentul în care trag cu ochiul pe baltă să văd dacă a venit sau nu rața fluierătoare care e abonată în fiecare toamnă la măcar câteva săptămâni de odihnă pe lacul din Tineretului.
Urmează umblatul cu ochii spre vârfurile copacilor să văd dacă e an bun de botgroși și sturzărime. Dacă nu mă împiedic în proces și binoclul scapă cu lentilele întregi, curând mă bucur de sosirea cintezelor de iarnă.
Vin rapid ianuarie și februarie, preferabil cu geruri care aduc corcodei, cormorani mic, rațe aflate doar în pasaj sau vreo lebădă de iarnă, apoi din martie o iau de la capăt, cu stârcii și cu pitulicile de care deja mi s-a făcut dor de-un an, de când nu le-am văzut. 🙂
Vezi? Ca să te relaxezi în natură nu-i nevoie să pleci prea departe, nici dacă locuiești într-o zonă aglomerată din București. Ai ce vedea nou pe tot parcursul anului și poți oricând să transformi drumurile repetitive către birou sau la piață într-un motiv de bucurie, dacă știi unde să te uiți. După un stol de drepnele care zboară pe deasupra blocurilor, la câte un pițigoi acrobat atârnat de-o rămurică, la scandalul pe care-l fac ciorile când fugăresc vreun șoim, la răpitoarele mai mari care planează pe deasupra orașului – nu știi niciodată când dai de o acvilă țipătoare mică în migrație.
Pentru mine, curiozitatea să știu care e cea mai numeroasă pasăre din România sau ce ciripește în socul de sub balcon s-a transformat în nevoia fizică de a-mi rezerva săptămânal măcar o oră pentru observarea păsărilor.
Ceea ce-ți doresc și ție, pentru că e un hobby care te scoate din casă indiferent de vreme, îți permite să cunoști tot felul de oameni interesanți, te relaxează și-ți dă motiv să-ți pui memoria și concentrarea la treabă. La ora săptămânală de păsări n-am renunțat nici măcar în pandemie – am făcut birdwatching, atât cât am putut, de pe balcon. 🙂