Vis-a vis de Palatul Cotroceni nu cântă doar cucuveaua, ci și ciușul, știai? Și culmea e că nu trebuie neapărat să fie noaptea ca să vezi o bufniță, cel puțin nu în București.
Bineînțeles că, la câte feluri de copaci, ierburi, tufe și arbuști sunt în Grădina Botanică, locul e populat din plin cu păsări. Grădina are și lac și o zonă de stâncărie (amenajată) cu izvor și băltoacă, numai bună ca loc de baie pentru ele. Ce mai, paradis!
Nu mergeam prea des pe acolo, până prin decembrie, anul trecut, când o prietenă mi-a spus că a tot văzut pe acolo pițigoi codați. Deși mai fusesem prin Botanică după păsări, la tururile de Noaptea Privighetorilor, nu o aveam pe lista de locuri de birdwatching. Greeeșit! 🙂 Bucata asta de verde de pe harta Bucureștiului mi-a făcut niște surprize foarte faine. Am găsit acolo, în diferite plimbări, gaiță, scatii, pițigoi codați, mari sau albaștri, botgros, cinteză, ghionoaie verde, sturz cântător, sturzul viilor și cocoșar, cormorani mici (au rămas cel puțin trei, de iarna trecută), privighetori roșcate și măcălendri puși serios pe cântat. Tot acolo am văzut într-o vineri, la prânz, un ciuș – singura bufniță migratoare de la noi.
Cum știi că e un ciuș în apropiere?
Ei. Tot umblând eu pe acolo, bineînțeles că l-am auzit serile și știam că în Grădina Botanică locuiește vara cel puțin un ciuș. Pentru că e o răpitoare de noapte destul de discretă, activă în general după apusul soarelui, nici nu prea speram să-l văd vreodată. Ciușul e un fel de bufniță mică, poate ceva mai mare decât un graur. De-asta e și destul de vulnerabilă: din prădător se poate transforma în pradă pentru alte bufnițe mai mari, cum e ciuful de pădure, să zicem. Ciușul e o bufniță migratoare, vine la noi spre final de aprilie și pleacă pe la mijlocul lui august spre locurile de iernare. Asta înseamnă că îl avem în țară doar în perioada în care se poate ascunde ușor în frunzișul copacilor. Culorile și modelul penelor imită bine scoarța copacilor. Când stă nemișcat pe creanga unui castan, să zicem, ai toate șansele să treci pe lângă el fără să-l vezi.
Ciușul mai are o adaptare foarte haioasă. Ca să-și marcheze teritoriul și să țină alți ciuși la distanță de moșia lui, fără să-și divulge poziția exactă, fluieră ca un sonar. Sunetul pe care-l scoate sună cumva pătrunzător, dar difuz. Din cauza asta, nu te poți ghida după sunet ca să-l găsești. Pare că se aude dintr-o direcție, dar cum ajungi acolo descoperi că te-ai înșelat – nici urmă de pasăre, iar sunetul se aude acum din altă parte.
Mănâncă insecte (cărăbuși, cosași, cicade), râme, uneori mamifere mici. Ca orice bufniță, are cioc și gheare puternice, vedere și auz perfecte și zbor silențios. Ca să zboare neauzite, bufnițele au o adaptare foarte interesantă. Primarele (penele de zbor) au un fel de franjuri pe marginea cu care taie aerul și amortizează zgomotul. Nici un zbrrr, ca la vrabie, nici un fâlfâit, cum auzi la guguștiuc, porumbel sau lebăda de vară. La fel are și ciușul.
Dai privighetoarea din soc pe ciușul din lăstăriș?
Exact-exact, venisem în Grădina Botanică pentru că știam că acolo sunt multe privighetori și mi se făcuse dor de ele. Plănuiam să le înregistrez cântând și cu ocazia asta să și verific dacă erau tot în locurile în care le auzisem și văzusem în anii trecuți. Privighetorile păreau să fie mai puțin în formă, cu pauze mari între cântece și foarte bine ascunse. Așa că m-am hotărât să mă așez pe o bancă, aproape de un tufiș în care se auzea cântând una dintre ele. La cât de des era hățișul de arbuști, liane și buruieni, nu-mi făceam mari planuri de pozat vreo pasăre. Pur și simplu am vrut să mă bucur de prezența lor și de cântec.
Doar că privighetoarea mea tăcuse brusc. Am stat vreo 10-15 minute fără să aud nimic. Mă gândeam că o deranjase apariția mea pe alee și plecase în altă parte. Noroc că eram deja destul de obosită și nu m-am ridicat să plec, pentru că am văzut ceva mișcându-se printre rămurelele din stânga. Am pus binoclul la ochi fără mare chef, așteptându-mă să văd cel mult o coadă de vrabie, dar coada nu era de vrabie, ci de ciuș. Nu m-am gândit niciodată cât de mult timp pot să-mi țin respirația, dar cred că atunci mi-am bătut orice record posibil. Nu m-am dezlipit de pe bancă, eram deja suficient de aproape și n-aș fi riscat în nici un caz să-l sperii. Când am pornit aparatul, ciușul s-a întors spre mine. S-a mișcat puțin pe creangă. 2-3 minute mai târziu, pe alee a apărut o familie cu doi copii, la plimbare. Ciușul dus a fost!
Pentru mine a fost oricum suficient: i-am văzut foarte bine penajul, ochii rotunzi și galbeni și ciocul ăla haios, îngropat în puf. Era 12 și vreo 14 minute și nu-mi venea să cred că am văzut ciușul ziua, în amiaza mare. Între timp, am aflat de la alți prieteni pasionați de păsări că li s-a întâmplat și lor, ce-i drept, nu prea des, să-l vadă pe lumină. Dar tot cred că sunt unul dintre cei mai norocoși birdwatcheri din București. 🙂
