În Delta Dunării, aproape de unul dintre capetele lumii, dai de satul Caraorman. Am fost acolo în vară și, ca să mă pregătesc de tură, am căutat pe net ce e de văzut acolo în afară de păsări.
Un reportaj publicat pe un site de știri m-a mobilizat să scriu toată povestea asta. La principalul obiectiv turistic din Caraorman – Stejarul îngenunchiat – nu se poate ajunge decât cu mașinile puse la dispoziție de niște localnici întreprinzători, scria în reportaj. Pe hartă ar fi doar vreo 5-6 kilometri de parcurs, dar din cauza drumului nisipos „pe jos nu se poate merge, că te scufunzi”. Așa zicea în reportaj unul dintre localnici, iar jurnalistul nu l-a contrazis.
Interesant, m-am gândit, cum vine asta, trece mașina și omul nu? Vă zic de acum: la fața locului am constatat că da, sigur că poți să faci drumul și pe jos. Nu-i chiar ca o plimbare în parc, dar dacă ai 5 ore la dispoziție și chef de mers, nu văd ce te-ar opri să faci drumul pe jos, dus-întors și cu o pauză generoasă la mijloc. Și alte câteva mici pauze ca să-ți scoți nisipul din pantofi. Am lăsat după noi și o înregistrare a traseului făcut, pe OpenStreetMap. Dacă vrei să o folosești, dă un click aici și zoom.
Din același reportaj am ținut minte că oamenii nu au apă potabilă, o cumpără de la magazin. Asta cam așa e, dar merită citită o bucată de poveste și aici.
Drumul: 12 ore și 4 mijloace de transport
Am plecat din București spre Caraorman duminică dimineață, la 05.30. Primul mijloc de transport a fost metroul, către Gara de Nord. Au urmat 6 ore de mers cu trenul, pe linia București-Tulcea. Din Tulcea, am mers cu Navrom-ul până la Crișan, de unde tot Navrom face cursa Crișan-Caraorman, dus-întors, o dată pe zi. De multă vreme m-am hotărât: mijlocul meu preferat de transport în comun din România sunt navele Navrom. Nu au întârziere, sunt spațioase, au toalete curate-lună, cu săpun și apă de spălat pe mâini. Merg destul de încet ca să poți să te bucuri de peisaj și de păsările de pe maluri.
Ceea ce am și făcut. În drum spre Caraorman, de pe micuța și înceata navă Fieni, am văzut prima oară pe anul ăsta țigănuș. Am văzut un stârc cenușiu care prinsese un șarpe de apă și se străduia să-l înfulece. Am văzut dumbrăvence și prigorii, stârc roșu, egretă mică și egretă mare, rațe mari și o grămadă de nagâți. Din Crișan la Caraorman poți să mergi și cu mașina, pe DC7 și să treci Canalul Caraorman cu bacul. Dar cum ajungi cu mașina în Crișan e cu totul altă poveste, pe care nu o cunosc și de-aia nici nu v-o spun.
Am debarcat în Caraorman pe la 17.00, la vreo 12 ore de când plecasem de acasă. Locul de cort l-am ochit încă din barcă, undeva, pe malul stâng al canalului.
Satul Caraorman: primele 45 de minute
Pentru prima seară ne-am propus o tură scurtă, de recunoaștere, prin sat. Primul obiectiv: identificarea magazinului local, ca să luăm pâine și apă. Apoi localizarea cârciumii și poate o scurtă plimbare cu rucsacii în cârcă pe străduțele satului, ca să nu bâjbâim prea mult a doua zi.
Ca-n multe alte sate din țară, ambele magazine găsite aveau și cârciumă. Din păcate, fiind duminică spre seară, primul magazin era închis. Drumul de la debarcader spre inima satului era pustiu, nisipos și fără strop de umbră. Din stânga îl străjuiau ruinele unei foste fabrici de prelucrare a nisipului cuarțos. Un proiect născut în 1979, care avea ca scop transformarea dunelor de nisip din Caraorman – cel mai fin nisip din Europa, zic localnicii – în sticlă.
Pentru mediu, exploatarea ar fi fost un dezastru, așa că ideea a fost abandonată după `90. Au urmat mulți ani în care construcțiile și utilajele s-au deteriorat. Au rămas niște schelete care urâțesc mult peisajul și carcasele a 6 blocuri gândite pentru muncitorii ce ar fi trebuit să anime fabrica.
Par ale nimănui, dar nu-i așa. Ruinele au un proprietar care nu se hotărăște nici să le demoleze, nici să le transforme în altceva. Despre asta am găsit un reportaj consistent, din 2007, în România Liberă.
Am continuat drumul spre inima satului și am dat de o femeie în vârstă care ne-a luat cu ea, spre magazin. „Nu e pâine”, a zis. Avea dreptate, nu era. Pâinea vine în Caraorman o dată sau de două ori pe săptămână, în nici un caz duminica. Dacă nu te-ai aprovizionat la timp, mai ai o șansă: să găsești pâine congelată la magazinul de lângă debarcader, cel pe care noi l-am găsit închis.
Alt lucru pe care mi-ar fi prins bine să-l știu când am plecat de acasă a fost că, la fel ca-n Rîmetea, de exemplu, magazinele din sat aveau o mare pauză la prânz. Programul magazinului nr. 2, de la care am făcut până la urmă toată aprovizionarea, era deschis dimineața de la 08.00-12.00 și de la 16.00-20.00. Adică sunt cel puțin 4 ore în miezul zilei în care nu ai de unde cumpăra apă de băut.
Probleme în trafic? N-avem!
Oameni mai sunt, spun localnicii, vreo 150, din 4000, câți erau în vremurile bune. Primăria spune că ar fi 340. În schimb, în Caraorman trăiesc multe mașini, spre 200. „Ne plac mașinile, dom`le, avem mai multe mașini decât oameni”, râde un caraormănean dintre cei întâlniți la cârciumă. Mai toate mașinile din sat au volanul pe dreapta.
Cele care nu se mai pot repara, îmbătrânesc prin curți, roase de nisip. Nu doar turiștii plimbați între sat și pădure circulă cu mașina. Satul s-a dezvoltat mai mult pe lungime (3,5 km), pe ulițe piciorul ți se afundă în nisip, așa că mult mai comod ajungi unde ai treabă cu mașina personală. Asta ar fi o explicație.
Totuși, traficul nu e cine știe ce. În cele două zile petrecute acolo am văzut circulând prin sat doar 2 mașini. Mă amuză să mă gândesc cum ai putea marca o trecere de pietoni în Caraorman. Un primar venit din București în Caraorman ar trebui să dea dovadă de multă imaginație. Unde să pui bordurile? Ce giratorii să împodobești, sezon după sezon, cu mici ghivece de crăițe și panseluțe? Cu toate astea, voturile caraormănenilor sunt prețuite. Bannerele care propun candidați pentru alegerile locale ce bat la ușă sunt atârnate în cel puțin două locuri din sat.
La școala nouă, plasată vis-a vis de una dintre cârciumi, lângă dispensarul proaspăt renovat cu bani din nu știu ce proiect, învață 5 copii, de vârste diferite. Pe doi dintre ei – două fete de 11 ani, i-am cunoscut la magazin. Cea mai vorbăreață avea și o soră, de 13 ani, deci iată cum în 5 minute am făcut cunoștință cu mai mult de jumătate dintre elevii satului Caraorman.
Cazarea la cort pe malul canalului
„Să nu vă speriați la noapte, dacă auziți șacalii.”, îmi zice zâmbind unul dintre oamenii care, de când am apărut, ne întreabă în fel și chip unde avem de gând să punem cortul. La prima strigare, toți spun că n-au auzit să fie vreo pensiune prin zonă. „Sau or fi pe partea cealaltă a satului”, își amintește vag unul. „Știți ce sunt șacalii?”, vine a doua întrebare. Știu, zic. I-am mai auzit, sunt simpatici. Dar n-am văzut încă nici unul, mi-ar plăcea să văd. Dumneavoastră ați văzut? Da! Și mie-mi plac. Dimineața, la 4, când mă duc la barcă îi văd cum stau pe mal și așteaptă. Schelălăie toată noaptea, dar nu fac rău la oameni. Mai prind câte un iepure, vreun vițel dacă e proaspăt fătat și e mai slăbuț.
Spre dezamăgirea mea, șacalii nu au apărut. Nici măcar nu i-am auzit. Am pus cortul pe malul stâng al canalului. Am trecut pe lângă debarcader, apoi pe lângă blocurile abandonate și ruinele fabricii. Pe stânga era Dunărea, pe dreapta un câmp nisipos, cu arbuști și tufișuri încâlcite din loc în loc. Printre ele, pășteau vaci și câțiva măgari.
N-am mers mult după ce am trecut de ruine. Am pus cortul la vreo 5 metri de mal, între un păducel boschetos și un smoc consistent de papură. Păducelul ne-a ajutat să uităm de urâțenia ruinelor, pe care le ascundea perfect, dacă stăteai așezat.
Cum nu găsisem pâine, am mâncat conservă de pește cu covrigei, pe fugă, de frica roiului de țânțari pe care-l auzeam zumzăind în tufișuri. Cât ne-am gospodărit, ne-au survolat 6 stârci roșii, un șoimul rândunelelor, 4 stârci cenușii și două lebede. Pe mal, vis-a vis, o egretă mare, un sitar de mal și un stârc de noapte ieșiseră la masă. De după tufa de păducel, ieșea din când în când un nagâț, aflat și el la cină. Pleoscăituri puternice, din când în când, ne anunțau că și apa, brăzdată ocazional de bărci cu motor, e locuită.
Țânțarii de Deltă
După masă, ne-am așezat frumos pe izopren, să așteptăm apusul și țânțarii. „Vezi, e an secetos.”, m-am trezit explicând. Soarele se scufundase deja de partea cealaltă a canalului și pe cer mai rămăseseră doar câțiva nori violet-albăstrui, subțiri și lunguieți. Aerul era destul de uscat, plăcut, iar țânțarii întârziau. Atât, întârziau, pentru că 10 minute mai târziu, teoria mea cu anul secetos care ar fi stârpit țânțarii până și-n Deltă, pe malul Dunării, căzuse baltă. Aproape că se întunecase, când aerul din jur a început să vibreze de bâzâituri. N-am văzut niciodată atât de mulți. Nici măcar la un celebru loc de cort, undeva prin munții Rilei, unde făcuserăm timp de o oră și jumătate concurs de prins țânțari, pe numărate, și ajunseserăm pe la vreo 100 de victime.
Am tras gluga pelerinei de ploaie pe cap și am strâns de șiret până mi-a rămas afară doar un petic de față: ochii și nasul. Ne dăduserăm preventiv cu Autan, mult înainte să înceapă năvala. Nu ne-au mușcat prea tare, e drept. Dar nici comod nu ne-a fost. Îți intrau în ochi, în nas, în gură, dacă încercai să vorbești, pe unde nimereau. Am dansat, am bătut din palme, am mers de la stânga la dreapta, să ne piardă urma. În cort am intrat pe furiș, mai bine zis ne-am aruncat, cu pantofii în picioare și grijă să închidem cât mai repede cele două foi. Când am aprins lanterna, prin plasa interioară se vedeau așteptând pe pânza tendei zeci de țânțari flămânzi și furioși.
Păsări și oameni în ceață
Când m-am trezit, egreta mică se zbânțuia pe mal și bea apă din Dunăre. Tulbure, ca melcul din cântec, pentru că bărcile cu motor și pescari deja huruiau în sus și-n jos de pe la 5 dimineața.
Am ieșit tiptil, să mă simtă cât mai puțin țânțarii. Mi-am extras precaut picioarele, corpul, mâinile, binoclul, aparatul foto și capul, apoi am trântit fermoarele la loc. Vââjt! Ceața densă care udase și cortul pe deasupra nu a fost o surpriză. Așa e în apropierea unei ape mari, mai ales când nu bate vântul deloc. Se face abur. Smoke on the water, cum cântă Deep Purple.
Smoke on the water and nagâți pe mal, în cazul nostru. Mi-am lăsat coechipierul să doarmă și cât am așteptat să urce soarele pe cer și să usuce cortul, m-am bucurat de păsări. Aceleași ca-n seara trecută, nici o surpriză. Dar ce frumos scutura egreta mică din picior în apa mică de la mal, să stârnească râmele din mâl. Nici nu cred că știa cine e Elvis Presley, dar mișcarea îi reușea perfect. Fluierarul cu picioare verzi, pe care de-acum sunt sigură că-l recunosc oricând, a avut bunătatea să se așeze la masă între fluierarul de mlaștină și sitarul de mal. Perfect, dacă vrei să le compari siluetele și să-ți stabilești niște repere pentru dățile viitoare când ajungi pe la vreo baltă.
Abia pe la 09.30 am pus rucsacii în spate și-am pornit înapoi spre sat. Am găsit o pâine congelată la magazinul care fusese închis cu o seară înainte. Pentru că avea un mod bizar de-a-și păstra marfa – direct pe jos, pe ciment, nu ca alții, pe rafturi – n-am mai luat nimic altceva de-acolo. Ne-am dus la magazinul din fața școlii. Ambele cârciumi aveau deja clienți și bineînțeles că ne-au salutat cu oarece entuziasm și curiozitate. Nu prea eram niște turiști-model.
Am aflat de la ei că dispensarul, proaspăt renovat, e doar de decor. În Caraorman nu e medic, nu e asistent. Când un caraormănean are o problemă de sănătate, vine șalupa-ambulanță, care nu face nino-nino, ci vâjjj-vâjjj pe canal. Așa rezolvă. De școală v-am povestit deja. Sătenii ziceau c-ar fi fost 10, 8 sau 5 copii acolo. Numai ultimul se pare c-a ghicit numărul corect. Profesori sunt vreo 4, am aflat mai târziu de la un angajat al Primăriei comunei Crișan. „N-avem polițist, n-avem doctor, n-avem asistent. Avem popă.”, a rezumat mai târziu un localnic dintre cei întreprinzători, care plimbă turiștii cu mașina prin pădure. „Școala veche e mai bună decât asta nouă, care-i făcută prost. La primul cutremur cade.”, a mai adăugat. Au, totuși, Oficiu Poștal. Clădirea Poștei din Caraorman e pitulată pe o uliță laterală și e la fel de mare ca o stație de autobuz din București. Poșta vine în Caraorman mai des ca pâinea, de trei ori pe săptămână.
Când întreb dacă nu s-ar putea face pensiuni sau hoteluri din cele 6 blocuri părăsite, un bărbat mai bătrân și mai tăcut dă din cap și zice să-ntreb la Constanța și la București. De ce nu la Tulcea, că-n județul Tulcea e Caraormanul, nu-mi spune. După el, de vină nu-s nici Băsescu, nici Iohannis. „Roman și Iliescu! Știi de ce?” „Pentru că ei au fost primii.” E mulțumit de răspuns și-mi zâmbește. Mi-e jenă să-i zâmbesc înapoi, pentru că la fel ca toți oamenii de care dă cu ochii, n-am pentru el și satul lui nici o soluție și nici o veste bună.
Terminăm de reorganizat rucsacii, pe care-i lăsăm în grija doamnei care vinde la magazin și vede de cârciumă. Punem câte 2 litri de apă de om (minerală, că plată nu se găsește) și câte un corn în țiplă în niște ghiozdane mai mici și plecăm spre pădure.
Drumul spre Pădure. Pe urmele mașinilor încărcate cu turiști
Între timp se făcuse vreo 10 jumătate și deja soarele ardea bine. O fi fost el cel mai fin nisip din Europa nisipul de pe ulițele Caraormanului, dar când te-afunzi în el la fiecare pas parcă nu-ți mai pare așa mare bucurie că ai dat de el.
Orientarea am făcut-o pe bază de ghiceală și GPS. În „satul dintre ape”, cum e alintat pe paginile pensiunilor micul punct turistic din inima Deltei, nimeni nu s-a învrednicit să pună indicatoare spre obiectivele turistice. Pe străzi, prin curți, țipenie. Singura femeie pe care am întâlnit-o și pe care am întrebat-o pe unde s-o luăm ca să ajungem la Stejar a râs, a făcut un semn vag cu mâna „ia, încolo!” și-a completat cu un neîncrezător „dar aveți de mers, până acolo, mâncați o pâine!”. Exagera puțin. Mai ales că nici n-aveam de unde, pâinea era în rucsacul mare, la dezghețat.
De la Cârciuma din fața Școlii am luat-o pe drumul mare către Biserică. După Biserică am făcut dreapta pe o uliță și am mers drept, drept, până la răspântia cu altă uliță, care avea pe dreapta un stâlp c-un cuib de barză în vârf iar pe dreapta un soi de pensiune. În fața pensiunii așteptau 5 camionete cu cadru de bare și banchete acoperite cu pături. Am trecut de ele și-am mers tot drept-drept-drept, până am dat de câmp. Larg, frumos, numai pământ nisipos, ierburi și flori secate de soare. Departe se zăreau și ceva pâlcuri de copaci.
Din drumul care venea din sat o luau razna peste câmp mai multe urme destul de bătute de cauciucurile mașinilor. Am luat-o tot drept, voinicește și la nimereală pe una dintre urmele de roată. Din fericire, ne-am prins rapid că e mai bine dacă mergem pe sus sau pe mijloc. Adică pe unde n-a călcat roata. Unde era și puțină vegetație care să stabilizeze solul, era și mai bine, mergeai aproape fără să te scufunzi. După vreo 20 de minute, peisajul pustiu a-nceput să se anime. Pe dunele de nisip era mai multă lume decât în sat: ne-au depășit cel puțin 8 mașini cu turiști. Una era, de fapt, un uriaș camion de tip militar, care ducea vreo 20 de oameni să vadă pădurea și stejarul.
Când satul a rămas în spate și n-am mai avut mari puncte de reper, mașinile care au continuat să ne depășească ne-au ajutat. Era clar că mergeau în aceeași direcție ca și noi, așa că le-am copiat traseul.
Stejarul de 500 de ani din Caraorman
De fapt, în pădure sunt mai mulți stejari seculari. Niște copaci cu trunchiuri uriașe, păziți cu strășnicie de niște roiuri de țânțari nemâncați, probabil, de la ultima invazie turcească.
Cam de pe la primii stejari seculari n-am mai urmărit mașinile. Ne-am bazat doar pe GPS și am tăiat pădurea de-a latul, ca să scurtăm drumul și să beneficiem de o potecă ceva mai bătută decât nisipul răscolit de cauciucuri. Din când în când, dădeam de luminișuri rotunde, deasupra cărora se învârtea câte un vânturel, câte un șoimul rândunelelor sau chiar vreun codalb. Dumbrăvencele fulgerau rotund și albăstrui, de pe câte un vârf de copac.
Despre Stejarul îngenuncheat știu acum două povești. Una citită pe net, cealaltă aflată de la un localnic.
- Prima poveste
Erau odată un băiat și-o fată. Se iubeau și s-au hotărât să se căsătorească. Numai că pe fată a răpit-o un turc și-a fugit să se ascundă cu ea în pădure. Logodnicul fetei, un cazac voinic, și-a strâns oamenii și-a plecat să o salveze. Și bineînțeles că operațiunea a reușit, turcii au luat bătaie, cazacul s-a însurat cu fata. Doar că pe locul unde au murit turcii, a răsărit stejarul ăsta care pare că îngenunchează, în amintirea înfrângerii hoțului.
- A doua poveste
În timp, s-a întâmplat de mai multe ori, nu doar pentru fete, ca turcii să se bată cu ucrainenii prin pădurea din Caraorman. Dar una dintre bătălii a fost atât de grea, că sângele a ajuns mai sus de copitele cailor. Au murit mulți oameni, iar pe câmpul de luptă n-a mai rămas nimeni în viață. De mila lor și de grozăvia luptei, stejarul ăsta pe care-l vizităm noi azi s-a aplecat spre pământ și a îngenuncheat.
La stejar, pe lângă o fântână cu ciutură, e și o masă uriașă din piatră, cu scaune tot din piatră. După ce ne-am spălat pe mâini cu apă de la fântână, ne-am așezat frumos la masă și ne-am mâncat fiecare cornul în țiplă. La ce căldură era, nici nu trebuia mai mult.
Am stat 45 de minute acolo și am prins 3 mașini de turiști. Unul dintre ghizii lor ne-a povestit că a copilărit în sat și că venea cu alți copii și se legănau pe una dintre crengile groase ale stejarului, aplecată și ea acum aproape de pământ. Copacul îngenunchează treptat. Apa din fântână, spunea omul, e bună doar de spălat. Sigur, poți să încerci să și bei, dar el n-ar face una ca asta. Unii turiști au băut. Un alt ghid ne-a zis că apa e bună. Noi n-am încercat-o, aveam încă destulă apă la noi și un oarecare istoric de enterocolite făcute în excursii.
Apa
Păi tocmai apa să lipsească în Deltă?! Da. Satul Caraorman nu e racordat la rețeaua de apă. Asta înseamnă că, dacă mergi la pensiune în Caraorman, te speli cu apă scoasă de hidrofor din fântână. Iar de băut, bei apă de la magazin. Lipsa alimentării cu apă potabilă este, după părerea localnicilor, unul dintre motivele pentru care satul stă pe loc. În multe curți am văzut fântâni și sigur, e și asta o soluție. Sătenii beau și gătesc cu apă din fântână. O soluție de pe vremea când stejarii îngenuncheau de mila oamenilor.
E greu spre imposibil să faci turism în condițiile astea. Alte două sate ale comunei Crișan – Crișan și Mila 23 – au deja apă curentă. Proiectul s-a oprit la Caraorman. Conductele sunt trase, stația de tratare a apei a fost inaugurată în 2018, totul e pregătit. Dar lucrurile s-au împotmolit undeva între Ministerul Apelor și Pădurilor, Administrația Prezidențială și Primărie.
Dunele de nisip din Caraorman
De la Stejarul îngenuncheat ne-am întors pe altă parte a pădurii. Am avut noroc că soarele se ascunsese după niște nori, așa că ne-am văzut de lopătat pe nisip fără să ne mai încurce căldura. Ca să ajungem la dunele de nisip trebuia să ne apropiem din nou de sat, ceea ce am și făcut. După ce am ieșit din zona cu copaci, am trecut prin poarta deschisă și ruginită a ceea ce trebuie să fi fost cândva delimitarea rezervației. Harta spunea că dunele sunt undeva în stânga, dar unde anume în stânga și cum să ajungi până la ele era un mister. V-am povestit deja că-n Caraorman indicatoarele turistice sunt încă necunoscute.
Am luat-o către stânga, urmărind o vagă, chiar iluzorie, urmă de roată. Când urma a dispărut, ca să avem totuși un reper, am mers de-a lungul gardului rezervației, până am dat de un drum la fel de nisipos ca și celelalte. De-acolo am mai mers vreo 5 minute și-am dat de dune și de 6-7 vânturei roșii care chițăiau de prin vârfuri de tufe și copaci.
Eram deja destul de obosiți, mai ales de ultima bucată în care cam bălăurisem aiurea, fără potecă. Ne-ar fi părut rău dacă n-am fi venit să le vedem, dar n-aș zice că erau cine știe ce spectaculoase. Arată cam așa:
Sfârșit
Sfârșitul turei de Caraorman a fost un foarte frumos răsărit, văzut de la debarcader. Cu fire de ceață răsfirate pe deasupra apei, cu o mie de culori pe cer și un stârc cenușiu la pescuit pe pietre. Cu oameni ghemuiți unul într-altul de răcoarea dimineții. Cu papornițe de tot felul, miros de motorină și zgomot de bărci cu motor. Tot cu nava Fieni am ajuns în Crișan și de-acolo ne-am continuat drumul spre Sulina.
