Eram în Tineretului, pe Insula cu un Singur Pod și încercam să înregistrez cu telefonul, fără să foșnesc din haine, pârâiturile unor pănțăruși care se fugăreau prin tufișuri. Am trecut discret pe marginea potecii noroioase (noroooi, noroooi, ce bucurie, după o vară în care a plouat fix de două ori!) și brusc mi-am dat seama că am intrat, fără să vreau, în cămara cuiva. Arăta așa
și era plină, plină cu bunătăți. Erau tot felul de semințe pline de uleiuri nutritive și fructe care le dau păsărilor energie.
Pentru unii e ceva nasol, un colț neîngrijit de parc. Un teren viran. Un loc cu bălării, buruieni înalte cât omul, crescute una peste alta, la grămadă. Haos, panică, dezastru, săriiiiiți! De fapt, e doar natură. Așa arată ea, pe alocuri, și nu e nimic îngrozitor. Mie mi se pare superb, nici mai mult, nici mai puțin. Dacă aș ști să pictez, fix acolo m-aș duce și aș încerca să prind toate nuanțele de verde, fumuriu, bej, roșu. E de o mie de ori mai frumos decât orice gazon tuns regulamentar și greblat atent, nu cumva să rămână vreo frunză pe el. Iar păsările, insectele și șopârlele sunt sigur de aceeași părere cu mine.
Închide ochii două secunde și imaginează-ți că ești la bunica sau la mama în cămară. E întuneric și răcoare și undeva, pe un raft, e o tavă cu prăjitura ta preferată. Sau castronul cu chiftele. Sau farfuria cu șnițele, știu eu ce amintiri ai tu de când erai mic?! Și iei o prăjitură, și stai acolo în liniștea aia perfectă și o mănânci. Și toată atenția ta se duce către prăjitura aia, cea mai bună prăjitură din lume. Hap, cranț, hap. Miam! Cam așa se simt păsările aici.
Pentru mierlă, pițigoi, sticlete și alte păsări mici din oraș, locul perfect pentru o gustare și un pui de somn e în bucățile de parc cu vegetație lăsată de capul ei.
Acolo găsești mereu ceva de ciugulit și nici n-ai grija că stai expus și ai putea deveni tu însuți masa de prânz a cuiva. Plantele lasă pe jos sau țin pe tulpină tot felul de semințe hrănitoare. Sticleților le plac mult, de exemplu, semințele de scaieți și cele de pălămidă. Pe mierlă am văzut-o ciugulind din măceșele înmuiate de ger. Sunt sigură că măcălendrii și pănțărușii găsesc și ei ceva bun de mâncat de pe urma buruienilor.
În nici un caz păsările nu au nevoie de pâine, biscuiți, covrigi
De câțiva ani, particip ca voluntar la proiectul România prinde aripi și alimentez cu semințe de floarea-soarelului una dintre hrănitorile puse de Societatea Ornitologică Română în parcul Tineretului. E un mic ajutor oferit pe timpul iernii păsărilor din mediul urban. Are rolul lui, pentru că în oraș oamenii lasă tot mai puțin loc pentru natură. Spațiile verzi dintre blocuri sunt asfaltate, ca să avem mai multe parcări, tufișurile sunt tunse la o palmă înălțime de pământ, iarba e înlocuită cu gazon, copacii se usucă sau sunt tăiați și nu întotdeauna sunt înlocuiți cu alții de același fel și așa mai departe. Iar iarna, oricum, dispar o parte din sursele de hrană ale păsărilor: țânțari, muște, păduchi de plante, râme.
Intervenția în viața păsărilor e făcută cu grijă și cu acordul unor biologi care se ocupă cu studierea lor. Hrănitorile sunt alimentate doar din decembrie, de la primele zile cu temperaturi apropiate de zero, până la începutul lui martie, când pământul se dezgheață și păsările găsesc mai ușor de mâncare. Când vremea se încălzește, restaurantul pentru păsări se închide, ca să nu le afectăm obiceiurile de hrănire și sănătatea.
În nici un caz păsările nu au nevoie de pâine, biscuiți, covrigi, tort diplomat, brânză cu mucegai, de la Mega, gem de prune sau mâncare de măsline cu sos – toate sunt produse pe care le-am găsit aruncate prin sau sub hrănitoarea de care mă ocup. Nu m-am bucurat.
De fapt, pentru păsări tot parcul este o cămară imensă, prin care te poți plimba de la un raft la altul, pe măsură ce se termină proviziile. Azi poți să vezi un stol întreg de cinteze într-un ronțăind din semințele unui paltin, iar peste două zile să găsești copacul gol, în timp ce cintezele s-au mutat pe asfalt, să ciugulească zoburile de semințe care cad din conurile chiparoșilor de baltă. Conuri care sunt sparte sus, în coronament, de ciocurile puternice ale botgroșilor, florinților sau, în Tineretului, ale papagalilor Micul Alexander.
Cintezele au și ele un cioc bine adaptat pentru semințe, totuși preferă să caute hrană deja spartă de alte păsări. Așa fac și la hrănitoare. Nu le-am văzut să intre sus, în tavă, cum fac pițigoii mari, pițigoii albaștri și țiclenii. Chiar și vrăbiile de câmp. Nu. Cintezele vin cu tot stolul și ciugulesc ce a picat pe jos, sub hrănitoare.
Acum doi ani, de MidWinter, am găsit un stol de 40 de sticleți ciugulind semințe de platan pe malul Dâmboviței, undeva pe la Eroilor, în miros de benzină arsă și vâjâit de mașini. I-am găsit pentru că le-am auzit ciripitul, ca un clinchetit de pahare ciocnite. Nu mi-a fost clar ce făceau acolo – Grădina Botanică era relativ aproape și clar era un loc mai prietenos cu păsările. Dar lor le-a plăcut să ia masa pe bulevard. 🙂 Am văzut în altă iarnă că le place să stea prin Tineretului în zona pajiștei plantate cu mulți platani, cam pe unde e balonul de tenis. Am descoperit de ce când i-am văzut îndopându-se cu semințele pe care le extrag din globulețele alea dubioase care atârnă de crengi.
Sâmbovina e și ea pe listă sus de tot în preferințele culinare ale păsărilor. Pe-astea le apreciază mult și sturzii: cântători, ai viilor sau de vâsc, depinde ce ajunge prin parc. De obicei ajung cu toții, de prin noiembrie până prin februarie-martie. Vin cu cocoșari cu tot, care sunt tot un sortiment de sturzi.
Nu mai zic de fructele de păducel sau de cele de tuia. Sau de conurile de pin, din care ciugulesc cu poftă pițigoi de brădet. Sunt multe alte boabe și semințe prin parc, unele habar n-am ce sunt, dar e ok, pentru că păsările știu singure ce e bun pentru ele și se descurcă și fără mine. 🙂
